De luni bune de zile a stat la pat. S-a accidentat si a bolit pana acum, indopandu-se cu ierburi care sa-i mai stearga din durere. A ciulit urechile la fiecare zgomot, la fiecare strigare, la fiecare fosnet, dar din gura-i uscata n-a putut scoate nici un cuvant. A zacut asa, in agonie, cu buze uscate si ochi intredeschisi, gemand.
Obosita, a inchis ochii si s-a descoperit in tara cu insule mici si poduri mari, cu zapada multa si lumini pe apa, cu cidru de capsune si lampi in geam. Ce deja-vu formidabil...A plans dupa poduri, macar o data ar fi vrut sa paseasca pe unul, sa priveasca apa de sus, cu trenuri, masini si vapoare inconjurand-o in visul ei cu reni inghetati. Dar vantul, of, vantul a indepartat-o de poduri, ochii i s-au umezit, e prea mult abur pe ochelari, prea cald afara si prea rece inauntru aici unde-a ajuns...Sunt multi palmieri, se construieste cel mai mare turn din lume, degetele de la picioare se lafaie cu pofta in apa calda la miezul noptii, nisipul e moale ca o patura din talc...De ce distrug un paradis cu meciurile lor de rugby si accentul asta British de dominatori?

Ei da, inspiratia mea a luat o pauza lunga. La pat, purtata prin lume, s-a imbolnavit de boala cea mai grava a banalitatii, nu s-a tratat la timp, si-a epuizat stocul de metafore, n-a mai avut putere sa lupte cu dusmanii imaginatiei.
E tare trist cand nu mai ai inspiratie, cand ai vrea sa scrii, dar te coplesesc alte ganduri care iti omoara orice fraza inainte sa se nasca.

Inca n-am gasit leacul, dar incet incep simt cum isi revine...Acum are ochii deschisi, zambeste, ingana cateva cuvinte, mai soarbe dintr-o licoare dulce-acrisoara si priveste satisfacuta in oglinda. Spancenele nu s-au lasat invinse de incruntare. Mai e un pic si se face ziua.